își ținea între mâini sufletul sfâșiat , lăsând ca lacrimile să-i spele durerea. era cea mai cumplită noapte din viața ei. și nu era nimeni în jur care să-i mângâie durerea. camera i se părea mai rece decât trupurile înghețate din frigiderele de la morgă. întunericul îi strângea ca-ntr-o menghină inima, trupul, gândurile. ce rost se mai găsea sub clarul de lună? cum va arăta viitorul? viitorul care până în secunda precedentă era atât de frumos creionat. atâta risipă de vise… atâtea gânduri sfărâmate. îi tremura trupul, de parcă ar fi intrat în șoc hipotermic. plângea cu suspine, zguduindu-se din toate încheieturile trupului și sufletului. parcă și luna își întorsese fața de la ea, lăsând în urma ei un întuneric asurzitor și sumbru. ființa prăbușită în ruine, avea nevoie de el. dar el, plecase lăsând în urmă totul. avea să revină? sau despărțirea era definitivă?în urechi îi răsuna glasul lui. în inimă păstra sentimentele pentru el. în ochi purta înrămat ca o icoană , chipul lui. sinapsele erau toate injectate cu ultimele lui cuvinte … triste și dureros de reci.
lacrimile își făceau un ultim dans pe obrazul ei brăzdat de tristețe… undeva, târziu în noapte, spre orele dimineții adormi cu ecoul în suflet : “ nu mai știu ce simt pentru tine “…
